yep.. Mihai Eminescu.. iubesc poeziile lui :X
My favourite 8-> :Mihai Eminescu [Floare-albastră]- Iar te-ai cufundat în steleŞi în nori şi-n ceruri nalte?De nu m-ai uita încalte,Sufletul vieţii mele.În zadar râuri în soareGrămădeşti-n a ta gândireŞi câmpiile asireŞi întunecata mare;Piramidele-nvechiteUrcă-n cer vârful lor mare -Nu căta în depărtareFericirea ta, iubite!Astfel zise mititica,Dulce netezindu-mi părul.Ah! ea spuse adevărul;Eu am râs, n-am zis nimica.- Hai în codrul cu verdeaţă,Und-izvoare plâng în vale,Stânca stă să se prăvaleÎn prăpastia măreaţă.Acolo-n ochi de pădure,Lângă balta cea seninăŞi sub trestia cea linăVom şedea în foi de mure.Şi mi-i spune-atunci poveştiŞi minciuni cu-a ta guriţă,Eu pe-un fir de romaniţăVoi cerca de mă iubeşti.Şi de-a soarelui căldurăVoi fi roşie ca mărul,Mi-oi desface de-aur părul,Să-ţi astup cu dânsul gura.De mi-i da o sărutare,Nime-n lume n-a s-o ştie,Căci va fi sub pălărie -Ş-apoi cine treabă are!Când prin crengi s-a fi ivitLuna-n noaptea cea de vară,Mi-i ţinea de subsuoară,Te-oi ţinea de după gât.Pe cărare-n bolţi de frunze,Apucând spre sat în vale,Ne-om da sărutări pe cale,Dulci ca florile ascunse.Şi sosind l-al porţii prag,Vom vorbi-n întunecime:Grija noastră n-aib-o nime,Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?Înc-o gură - şi dispare...Ca un stâlp eu stam în lună!Ce frumoasă, ce nebunăE albastra-mi, dulce floare!. . . . . . . . . . . . . .Şi te-ai dus, dulce minune,Ş-a murit iubirea noastră -Floare-albastră! floare-albastră!...Totuşi este trist în lume!
Post a Comment
2 comments:
yep.. Mihai Eminescu.. iubesc poeziile lui :X
My favourite 8-> :
Mihai Eminescu [Floare-albastră]
- Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
- Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Înc-o gură - şi dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
. . . . . . . . . . . . . .
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!
Post a Comment